Stau lipita cu fata de geamul rece si usor aburit. Privesc cum lacrimi mari cad cu putere din cerul pur pana se lovesc de pamantul plin de nedreptati si furie. Surad straniu.
Imi aduc din nou aminte de felul tau misterios de a trai si de a fi.
Traiesti ca si cum lumea ar fi un paradis ascuns, de parca intreaga lume este cuprinsa de purul alb si nu exista nici o pata neagra care sa strice acest paradis. Iar in acest paradis doar prin niste miscari asa simple poti face si un mare astru sa iti cada la proprile-ti picioare, iar mai apoi sa iti jure credinta vesnica.
Pari perfect cu fata ta rotunda, cu parul negru rascolit de vant, cu acei ochi de smarald si acea vesnica blandete. Iar aceasta blandete ce face parte din propria-ti perfectiune te ajuta sa inalti spre cerul limpede castele ruinate de nemiloasa vreme si in acelasi timp sa indepartezi furiosii nori ce vor parca sa distruga totul in calea lor.
Zambesc trist cand observ cum se lasa cruda seara peste intreg paradisul tau din care am ajuns sa fac si eu parte fara sa vreau.
Respiratia mi se taie cand o mana calda imi atinge umarul inghetat de timp. Ma intorc, iar zarindu-te pe tine privirea-mi ramane blocata si incep sa ma inec din nou in ochii tai atat de frumosi.
